Puiu Chibici - Fiindca atata m'ai iubit

Dumnezeu între dragoste şi dreptate Autor: Cristian Ionescu

Vi s-a întâmplat vreodată să nu puteți accepta gândul că mulți oameni cumsecade vor merge în iad? Dar ideea că cei mai răi criminali ar putea să se plimbe pe străzile de aur ale raiului? Dacă este să credem Biblia în mod literal, așa va fi! Există o imaginară zbatere teologică între ”Dumnezeu este dragoste” și ”Dumnezeu este drept”, pe care predicatorii o exploatează de la caz la caz, pentru a motiva oamenii la iubire de Dumnezeu, sau la frică de Dumnezeu. Acum eu întreb: care pe care?…
De fapt, dragostea și dreptatea lui Dumnezeu nu și-au declarat război niciodată. Ele sunt atribute divine, fac parte din caracterul divin și se armonizează perfect, raportându-se la atitudinea omului. Dumnezeu iubește atât de mult încât, dacă toată lumea se pocăiește, toată lumea are loc în rai! Dar este și așa de drept, încât dacă nimeni nu vrea să se pocăiască, Dumnezeu nu se va plictisi o eternitate, nici nu se va jena să-i trimită pe toți oamenii în iad!
Data viitoare, când vezi un om cumsecade, întreabă-l dacă Îl are pe Domnul Isus ca Mântuitor personal. Ca nu cumva să ajungă un om cumsecade în iad. Și când vei întâlni un tâlhar, întreabă-l același lucru. Pentru că are mari șanse să ajungă în rai. Și unul și altul, numai dacă se pocăiesc!
Dar dacă le vorbești de Dumnezeu, nu uita să le spui că El iubește dreptatea!

CE ZI MAREATA 0001

Un paşaport pentru cer

"Aşa că, oricine va strica una din cele mai mici din aceste porunci, şi va învăţa pe oameni aşa, va fi chemat cel mai mic în Împărăţia cerurilor; dar cine le va păzi, şi va învăţa pe alţii să le păzească, va fi chemat mare în Împărăţia cerurilor". (Matei 5,19)

Mulţi rabini considerau că propria lor neprihănire îi recomandă pentru cer. Prin ceremonii ritualuri, prin cunoaşterea teoretică a legii şi prin evlavia afişată, ei căutau să le arate celorlalţi cât erau de sfinţi. Isus a declarat că toate eforturile lor erau inutile şi cu totul lipsite de valoare. Cărturarii clasificau legile şi rânduielile în ordinea presupusei importanţe a acestora, astfel încât, în eventualitatea unui conflict, să poată păzi chiar şi cea mai mică cerinţă, pentru a fi siguri că nu au calcat-o pe cea mai mare.
Ucenicii s-au necăjit atunci când conducătorii lor religioşi i-au acuzat că sunt păcătoşi, pentru că nu respectau ritualurile unui "bun" iudeu. Isus le-a explicat că manifestarea exterioară a religiei nu era decât o amarnică prefăcătorie, atunci când motivaţiile lăuntrice erau pervertite. Practicarea rigidă a religiei rituale nu poate schimba inima. Mulţi conducatori religioşi credeau că pot dobândi merite prin săvârşirea anumitor lucrări. Dacă în balanţă se acumulau suficiente fapte bune, încât  să echilibreze păcatele, şi dacă tendinta generală a omului era cât de cât pozitivă, atunci "Dumnezeu avea să-l considere neprihanit". Dar a îngădui păcatul pe motiv că natura omenească este slabă şi predispusă la tendinţte păcătoase înseamna a-i minimaliza gravitatea.
Cea mai mare eroare a minţii omeneşti în zilele lui Hristos era că o simpla cunoastere a adevărului constituie neprihănirea. În toată experienţa omenească s-a dovedit că o cunoaştere doar teoretică a adevărului nu este suficientă pentru mântuire. Ea nu produce roadele neprihănirii. 
                                                                                              Autor: devoţional.ro